Redenumirea unei străzi în Chișinău, crearea unui centru sau institut cultural, instaurearea unui bust şi a unui monument, instituirea unui premiu naţional, declararea poetului ca fiind cetăţean de onoare al mun. Chişinău, editarea operelor complete sunt principalele acțiuni, menționate în presă, menite să aducă un omagiu permanent poetului Grigore Vieru. O propunere mai puţin mediatizată, dar care cred că merită aceeași atenţie este cea lansată de compozitorul Eugen Doga în cadrul emisiunii „În PROfunzime”, dedicată lui Grigore Vieru, şi anume, redenumirea satului în care s-a născut poetul, Pererita, în “Grigore Vieru”. Deşi la prima vedere redenumirea pare firească, cred că lucrurile nu sunt atât de simple. Numele dat unei localităţi de către istorie cred că poate fi considerat similar numelui copilului dat de către părinţi. Totuşi, creaţia şi viaţa lui Grigore Vieru merită nu doar o stradă în Chişinău, dar şi o localitate, care nu poate fi alta decât satul natal, care, din păcate, deseori nici măcar nu este scris şi pronunţat corect. Cuvântul Pererâta, scris cu „â” sau „î”, a fost des utilizat în mod greşit în această perioadă.
Noi, pereritenii spunem Pererita şi în Legea privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova nr. 764-XV din 27.12.2001, atât în varianta limbii române cât şi în cea rusă, satul este „botezat” Pererita. Îmi amintesc cu amărăciune cum mă inervam în copilărie când cineva ironiza denumirea satului, zicând -„la voi „vseo pererâto”. Până în prezent ştiam (cel puţin aşa mi s-a memorizat) următoarea versiune a provenienţei denumirii satului.
Cică cu câteva secolele în urmă pe malul Prutului se afla un oraş turcesc, cimitirul căruia era locul unde cu timpul şi-au găsit locul nu doar cei plecaţi pentru totdeauna, însă şi cei încă vii dar sărăci pentru a supraviețui în oraş. Războaiele din acele timpuri au distrus oraşul, lăsând doar cimitirul cu oamenii săraci. Şi cum în turcă la morţi se spune pierituri, sătucul rămas a căpătat denumirea de Pererita.
Mai recent mi s-a povestit versiunea conform căreia cei plecaţi din acel oraş turcesc, precum şi alţi refugiaţi au format o localitate pe malul unui râuleț din apropiere (Vilia). Holera de pe timpuri a răpit multe vieţi şi i-a forţat pe cei rămaşi să părăsească acel pământ nefericit şi să se aşeze pe teritoriul actual al satului. Evenimentul a rămas adânc în memoria oamenilor, încât referindu-se la localitatea de pe timpuri strămoşii noştri ziceau – „acolo, la cei pieriţi”, ca apoi satul să fie denumit Pererita.
Pe site-ul raionului Briceni www.briceni.md am găsit următoarea menţiune:
„PERERITA – în traducere “aşezarea lângă şes mănos” este atestat documentar în 1623.
Informaţiile adăugătoare însă mărturisesc că satul este cu mult mai vechi. În lucrarea colaboratorului ştiinţific I. Stîncu “Zugravei de la Pererita” satul e menţionat pe timpul lui Ştefan cel Mare. A fost distrus de către tătari când se întorceau de la asediul Vienei.
La noi în localitate se organizau cele mai mari bâlciuri din nordul Moldovei. Cei mai vestiţi muzicanţi din judeţul Hotin erau de la Pererita, conduşi de Istrati Vieru.” Ultima frază se referă la timpurile sfârşitului secolului 19 – începutul lui 20.
Pe un site am găsit o referinţă la o campanie poloneză din 1691 în Moldova, ţinut de Cazimir Sarnecki. Expediţia a început la 1 septembrie de la Sniatin, cu o armată de 30.000 de ostaşi, care a mers pe malul Prutului până mai jos de Valul lui Traian, la Pererita, apoi a trecut Prutul, unde a învins pe tătari.
Nu ştiu care versiune a denumirii satului este corectă. Cert însă este faptul că Pererita este o localitatea frumoasă. Wikipedia scrie, pe bună dreptate, că locul ei cel mai pitoresc este Zamca, o rezervaţie înconjurată de Prut sub formă de omega [Ω].

Din momentul apariţiei şi până în prezent sârma ghimpată nu este plasată de-a lungul malului Prutului, ci taie Zamca la gâtul peninsulei, probabil fenomen unic pentru graniţele de pe Prut. Odată cu apariţia sârmei accesul la Zamca a devenit strict limitat. Acest fapt trist a avut şi urmări pozitive. Pe parcursul a aproape jumătate de secol, natura Zămcii a „beneficiat” de impactul limitat al acţiunilor oamenilor şi, ca urmare, a reuşit să se păstreze aşa cum a fost pe timpurile când era copil Grigore Vieru şi alerga desculț prin iarba vie de pe malurile Prutului.
Îmi amintesc cu nostalgie cum câţiva ani după 1990, când accesul la Zamca a devenit ceva mai facil, o bună parte din zilele vierii le petreceam pescuind, de regulă, fără succes la Prut. Mai important era că la muzica apelor Prutului puteam să tac în limba mea.
Zamcă este locul evenimentului Podului de flori, care a avut loc datorită lui Grigore Vieru şi care s-a memorizat mai ales prin acea horă din mijlocul Prutului. Participând la Podul de flori, în amintesc că lipsa podului material ştirbea din esenţa evenimentului. Se zvonea că forţele armate trebuiau se asigure instalarea unui pod plutitor. Este adevărat sau nu, nu ştiu. Cert este că Prutul a ţinut cu noi. După poate vreo oră de comunicare de la distanţă dintre cele două maluri, de pe malul drept al Prutului, s-a aruncat în apă, îmbrăcat, un bărbat. Ştia bine unde Prutul nu era adânc şi venea spre noi mai mult mergând. După el s-au aruncat şi alţii. La început, noi, pereritenii eram înțepeniţi, schimbând doar privirile nedumerite din ochii noştri deprinşi cu frica insuflată de sârma ghimpată şi privirea nouă, liberă asupra Prutului cu oameni dornici de a se revedea după zeci de ani. După ani conştientizez că odată cu intrarea în apă a unui consătean, „înarmat” la fel ca şi vis-a-viul său cu o pâine şi cu-n ulcior cu vin, s-a schimbat nu doar mersul evenimentului de atunci, dar şi ceva în bătaia inimilor noastre. Efectul dominoului şi-a spus imediat cuvântul. Pereritenii şi oaspeţii satului se aruncau în apă ca la un botez în masă. Oamenii ambelor maluri s-au întâlnit în apele Prutului şi au încins o horă, după care fiecare şi-a continuat calea spre celălalt mal.
N-am fost printre primii care s-au aruncat în apă şi n-am participat la horă, dar îmi amintesc decizia luată fără cuvinte a ochilor a doi amici de-ai mei. Apoi, bătaia puternică, deasă, agitată şi fericită a inimii mele, care a început odată cu contactul cu răceala apei Prutului de primăvara şi care m-a însoţit ziua întreagă. Îmi amintesc cum păşeam prin apă trei prieteni, ținându-ne strâns de mână ca să nu fim luaţi de curentul apei şi cum pe la mijlocul Prutului s-au alăturat două fete, care nu rezistau torentului. Cum pe celalalt mal, o doamna ne săruta pe toţi, cum am cinstit câteva pahare cu vin, cum am primit cărţi în limba română, cum m-am întâlnit cu tatăl meu, primar al satului Pererita pe atunci, care împreună cu Grigore Vieru şi cu preotul din sat au trecut Prutul cu unica barcă.
Cei 18 ani trecuţi de la Podul de flori au îmbătrânit satul prea mult. Drumurile cândva bine asfaltate sunt pline de riduri acum. Casele cândva luminate sunt în mare parte palide acum. Feţele oamenilor cândva vesele sunt triste acum. Altfel şi le-a dorit Grigore Vieru satele Moldovei.
SATELE MOLDOVEI
Pe vale, pe culme
Stau satele mele
Aproape de codru,
Aproape de stele.

Procesul de urbanizare, plecarea în masă a moldovenilor peste hotare, mă face să fiu pesimist asupra viitorul satelor Moldovei. De asemenea, cred că politicile de stimulare a angajării tinerilor la sate este doar o soluţie de moment. Din păcate, cred că o parte din satele actuale vor fi aproape de dispariţie în câțiva ani.
CASA MEA
Tu mă iartă, o, mă iartă,
Casa mea de humă, tu,
Despre toate-am scris pe lume,
Numai despre tine nu.
Sa-ţi trag radio şi lumină
Ţi-am făgăduit cândva
Şi că fi-vom împreună
Pieptul meu cât va sufla.
Dar prin alte case, iată,
Eu lumina o presor,
Alte case mă ascultă
Când vorbesc la difuzor.
Ţi-am luat-o şi pe mama
Şi-aţi rămas acuma, ia,
Vai, nici tu în rând cu lumea
Şi nici orășeancă ea.
Las’ ca vin eu cu bătrâna
Şi nepotul o să-l iau,
Care pe neprins de veste
Speria-va-ţi bezna: „Hau!“
Şi vei râde cu băiatul
Ca doi prunci prea mititei
Şi vei plânge cu bătrâna
De dor, ca doua femei.
Şi vei tace lung cu mine
Cu văz tulbur şi durut,
Casa văduva şi tristă
De pe margine de Prut.
Alta va fi soarta casei şi satului lui Grigore Vieru. Sper că iniţiativa recentă de a transforma casa poetului în muzeu va fi urmată şi de alte acţiuni în memoria Marelui nostru consătean: monument, concerte dedicate creaţiei Maestrului, suvenire (casa poetului, hora unirii de pe Prut). Sper că Zamcă va deveni mai accesibilă pentru cei dornici să păşească pe aceleaşi cărări ca şi Grigore Vieru şi să tacă în limba lor sub o salcie de pe malul Prutului.
Pererita se află departe de Chişinău (circa 250 km). Dar doar 12 km desparte satul de orăşelul Lipcani, în care a învăţat Grigore Vieru şi unde acum doi ani a fost reconstruit podul, distrus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
PODUL LIPCANI- RĂDĂUŢI- PRUT
Lui Vasile Iovu (primul naist profesionist din stânga Prutului)
Zace ruptă în două
Măreața coroană a Prutului:
Podul de la Lipcani.
Frate,
Vom deveni un deşert,
Un pustiu
Acoperit cu oasele
Naiului tău,
Dacă nu vom ști
Ce să facem.
Şi dacă visul poetului de a revedea podul refăcut s-a împlinit, din păcate acesta rămâne pustiu până în prezent, chiar dacă toată infrastructura necesară este în funcţiune (mai oprit din scrisul aceste fraze ca să urmăresc o ştire la ProTv Chișinău despre un protest contra tergiversării deschiderii postului vamal Lipcani). Deschideţi podul Lipcani- Rădăuţi- Prut pentru cetăţenii noştri şi în memoria lui Grigore Vieru.
Revenind la redenumirea satului Pererita în Grigore Vieru, repet, Maestrul o merită pe deplin. Totodată, înţeleg că decizia privind redenumirea satului trebuie să aparţină, nouă, pereritenilor, dar tocmai nouă cred că ne este şi cel mai greu să decidem.
M-am născut în satul Pererita, satul lui Grigore Vieru. Adeseori, acesta era răspunsul meu la întrebarea – „Unde te-ai născut”.
M-am născut în satul (lui) Grigore Vieru. Care crezi că ar trebui să fie răspunsul meu?

O. Grig.
Oleg Grigoroi, expert al Clubului IDEA.

Share on Facebook

This entry was posted on Monday, January 26th, 2009 at 11:34 and is filed under Other. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.